"Iubire care vindeca", de Gigi Ghinea a devenit cartea aproape sufletului meu. Mai departe vreau sa va impartasesc niste fragmente care mie mi-au deschis ochii, m-au facut sa privesc lucrurile in amanunt si sa descopar noi intelesuri.
Visul acesta avea sa ma ajute sa ma despart de ultima bucatica din cea care fusesem, vechea Gigi.
Tanara care sunt se intreaba cine e ea de fapt si simte, pentru prima oara, angoasa separarii ca individ, singuratatea ei in mijlocul celorlalti semeni.
Ma agatam de imaginea construita de eul meu mental, ca sa nu ma dezintegrez.
Fiecare decizie presupune un 'da' si un 'nu'. A alege inseamna de fiecare data sa renunti. Alegerea este, de fapt, o renuntare. Niciodata nu le poti alege pe amandoua deodata. Niciodata nu-ul si da-ul nu pot locui impreuna. Orice pierdere este existenta insasi, iar daca accepti adevarul schimbarii veti fi salvat! A accepta pierderea mai inseamna a fi in prezent, constient de ceea ce este, de cel care esti tu in fiecare clipa si nimic altceva. Aceasta este fericirea!
Nu exista permanenta decat in mintea noastra, care cauta neincetat stabilitatea, incercand sa se fixeze in tipare, sabloane, clisee, povesti create de fiecare in parte, fiecare cu povestea lui, cu fantezia si imaginatia lui.
Eu imi mai spun: ,,sa nu uit sa ma bucur tot timpul pentru tot ceea ce este, pentru tot ceea ce am deja, pentru durere, pentru pierdere, pentru iubire, regasire, mirare, uimire, liniste si pace, pentru lumina si pentru intuneric''.
Eu nu aveam sau nu stiam ca am, iubire. Iubirea era ceea ce imi lipsea din viata, nestiind, desigur, ca ea se gaseste, de fapt, in inima mea.
Am cautat iubirea peste tot in afara mea si poate niciodata cu adevarat si consecvent in propria mea inima.
Durerea insa, se reactiva la fiecare noua dezamagire traita, pentru ca nu stiam sa pierd, sa renunt si sa accept ceea ce este, adica acea curgere lina, in 'lasa-te sa fii, accepta ceea ce este, treci mai departe.'
Cand am obosit sa ma mai straduiesc sa fiu ceea ce nu eram, cautand evident iubirea, am devenit intai un nimic, plangand saptamani in sir, lasand toate mastile sa cada, fara sa astept prea multe de la acest nimic.
Neincrederea, suspiciunea si fricile oamenilor, transformate in ura care pluteste azi in lume, putea si pot fi usor exploatate de cei care detin puterea in plan material, pentu ca banul guverneaza lumea.
Pentru a te simti mai slab decat altul, nu e nevoie decat sa-ti fie mai frica decat ii este lui. Sau cel putin sa crezi ca el e mai puternic.
Nefericirea mea, de pana inainte de trezirea mea timida la adevarata stare de a fi, era o stare de fundal in interiorul meu, pe care o traiam in dialogul permanent pe care il avem cu mine insami, in legatura cu spaimele mele ca nu sunt asa cum ar trebui sa fiu. Erau stari de neliniste, nemultumire de mine, fara sa stiu ca aveam un sine care era mereu perfect, conectat la Dumnezeul interior si care era sursa din care se alimenta motorul starii naturale de a fi.
Iubirea pe care o primeam nu ma linistea, era un sentiment care venea si trecea, mereu in pericolul de a se pierde, pentru ca, fireste, nu era ceea ce cautam.
Sufletul meu fusese cel fragil, tot timpul in garda, in aparare, detectand pericolul reactivarii durerii in cele mai banale situatii de viata. Simtindu-se tradat de multe ori, atunci cand mintea prelua controlul si dicta ce trebuie facut si chiar simtit, sufletul avea nevoie de intreaga iubire, in compasiune si iertare. Ranile lui nu puteau fi vindecate decat de propria-mi iubire de mine cu totul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu